Home Page Inizio della pubblicazione
Li cunti te Papa Caliazzu
Racconto precedente: Racconto 37 Racconto successivo:
Buenu facisti, Pòrsia Le cùgghie de li canòneci Cenàbbriu e rrussettu

Le cùgghie de li canòneci

Nc'era nna fiata lu barone o marchese o prìncipe - nu sàcciu - te Trecase, unu de lu casatu te li Castriota, ca ogne annu alla defrescata facìa la festa de la Matonna te Pumpèi, a unore de mugghièresa ca se chiamàa Rusària, e tutti la chiamàanu donna Sasa. Alla villa, sita tra li casali te Misçianu e Spècchie, nvitàa tutti li signuri te la cuntrata. Alla villa nc'era nna chiesiceδδa e donna Sasa, te lu nume sou, facìa tìcere ogne annu la missa (ca alìa inti lire) allu arciprèite te Lucugnanu, e facìa rrecetare la Sùppreca de la Matonna (ca alìa centu lire) a nnu canònecu de lu pescupatu te Utràntu. Quista era la bona usanza.

St'ùrtima fiata inne de Utrantu don Titta, nnu prèite superbiusu e scuntrusu, ca all'acciprete de Lucugnanu nu nni era pe nnienti simpàtecu. Anzi, mai sia sse lu truàa a cquattr'ecchi, papa Caliazzu se sçìu isulàu a ncucina.

Susu a lla banca nc'era nna taieδδa o cùcuma ncora càuta, papa Caliazzu sulliàu lu tampagnu e nci idde tanti turdi belli ressi e rrusulati. La ndore te menàa a nterra! Se nde mise unu a mucca te pressa mpressa e nu llu mancu ssapuràu; nde pigghiàu nn'àutru e ni parse tiènneru e cuettu a puntu giustu; ssàggiàu lu tersu e lu truàu ddaveru sapuritu; dopu lu quartu se lleccàu le tìsçete e li musi…; nzomma, ièu senza lla portu a llengu e iδδu senza sse nde ccorga, se li futtìu tutti quanti a unu a unu.

Se nde sta' bessìa papa Caliazzu, cu ba' pprepara lu necessàriu pe lla missa, o forsi cu ba' ssàggia lu vinu te la carrafina, quandu trasìu a ncucina lu canònecu te Utràntu, ca ose cu fazza ssèntere all'arciprèite lu finale te lu paneggìrecu ci aìa preparatu.

A nna girata de uecchiu lu pretecatore se ddunàu te ccerti affari mpisi sutta a lla cappa te lu focalire: èranu quagghi te auniceδδi belli sistemati unu de coste all'àutru, cu sse nfùmecanu e cu sse staggiònanu, percé aìanu ssèrvere - comu sapiti, no? - cu cquàgghianu lu latte te lu casu.

- Cce suntu ste cose cquài ci pèndenu? - ddummandàu don Titta.

- Comu: cce suntu; nu lla sai la usanza? - respuse papa Caliazzu, fingendu maraègghia - Ogne annu li nòbbili signuri pàcanu la bellezza te centu lirazze allu pretecatore, però poi ni nde fàcenu tagghiare… la cùgghia cu ttutti doi… li cuntrici, e la ppèndenu cquài. Quiste suntu le cùgghie de li canòneci te li anni passati.

Lu giòane prete fice la facce ianca te cuacina e, senza cu se nde fazza ccòrgere, chiecuni chiecuni, cu llu core ca ni battìa forte a mpiettu, se nde la felàu, mentre papa Caliazzu se freculàa le manu e se nde la retìa ntra de iδδu, sperandu ca la Sùppreca δδu giurnu la putìa fare iδδu stessu.

Pròpriu tandu trasìu ntra lla cucina la mugghiere te lu cocu, ca era prena de nnu bellu fìgghiu; entàu la ndore te li turdi rrustuti a lli crauni e ni inne ògghia cu nde ssàggia unu. Ma la taieδδa era acante e sta cristiana nde rrimase cu llu cheu a ncanna, a perìculu cu nni esse nna mbriàcula a llu piccicchieδδu ci ìa nnàscere.

- Li turdi se l'à pigghiati lu canònecu; ilu, i', se sta' ba' scunde ci sape a ddune, cu sse li cumpanìsçia a sulu - disse pièrfetu papa Caliazzu, semmenandu nzummieδδi.

Lu maritu cocu, pe paura cu nu ssia lu piccinnu, mai sia, n'ìa sci' nnàscere cu cquarche ula o cquarche mbriàcula a nfacce, essìu fusçendu e retandu:

- Canònecu, ei canònecu, spetta!

Don Titta, ìstuse secutatu te δδu tale cussì rraggiatu, se mise a cùrrere ntra lla igna.

- Canònecu, fèrmate; ògghiu nnu faòre…

Quandu lu giòane saggerdote se giràu e sçìu bidde lu cocu cu ttantu nnu curtieδδu te cucina a manu, se žau la tòneca e se mise a fùsçere cu lle carcagne a nculu.

- Nu me li tagghi a mie, no! - decìa mpauratu e currìa.

- Ammenu unu, canònecu - ni retàa lu cocu spatulandu lu curtieδδu.

- Mancu pe nnu miglione me li lassu tagghiare…

- Unu sulu, canònecu, ammenu unu! - schiδδàa, ncusçetatu, lu maritu e parìa ca mmenezzàa; ma le palore soi urmài se perdìanu allu ientu.

Stu fattu lu inne a sapìre puru l'arcivèscuvu de Utràntu e se fice nna longa risata.

La tumìneca mmatina, allu puntificale, l'arcivescu, ssettatu a tronu sutta a llu bardacchinu, ogne fiata ci uardàa lu giòane canònecu, don Titta, basciàa la capu a rrisçu cu nni nde càsçia la mìtria, se purtàa le mànure unite cunforme a prechera susu alla ucca, se strengìa lu nasu, serràa le masciδδe e se ntartenìa cu nnu scòppia a rrìtere, pensandu a ccenca papa Caliazzu aìa cumbenatu e mmaggenànduse cce aìa pututu capetare allu pôru canònecu don Titta.




Home Page Inizio della pubblicazione
Li cunti te Papa Caliazzu
Racconto precedente: Racconto 37 Racconto successivo:
Buenu facisti, Pòrsia Le cùgghie te li canòneci Cenàbbriu e rrussettu