Home Page Inizio della pubblicazione
Li cunti te Papa Caliazzu
Racconto precedente: Racconto 25 Racconto successivo:
La penetènzia Li lesçìtimi ìtenu le petture Presçiàtiu stu tenanti!

Li lesçìtimi ìtenu le petture

Dopu li quatri e le stampe te lu Micalàngelu, te lu Raffaellu, te lu Disu, a tutti n'ìa enutu lu tìcchiu e lu schircu te le petture: li vèscuvi facìanu rrepìngere le cattetrali, li conti, li tuchi e li marchesi facìanu pìngere li saloni te li castieδδi, li signuri li salotti te le palazze; li cartapistari te Lecce, poi, nu bastàanu cu nfùrmanu e cu spùrmanu stàtue de Santi e de Matonne.

Puru a papa Caliazzu ni inne la ula cu face petturare li pariti e lu celu te la chèsia matre te Lucugnanu. Cu nna suttascrizione ncucchiàu nna nuantina te ducati t'argentu, dese lu bandu, ma alli uettu giurni nu sse presentàu nisciunu pintore: né llu Disu, ma mancu lu Tana e nemmancu lu Letìzia e menu de menu lu Strafella, lu Còppula, lu Malencònecu o lu Catalanu.

A llu secundu bandu (la posta te lu cumpensu aìa rriata a nnu centenaru te tucati) se presentàu sulu nnu furestieri scanusciutu e a cquistu papa Caliazzu ni ffidàu lu ncàrecu.

Li patti fôra chiari: fencattantu duràa lu lavoru e la fatìa, nisciunu, pròpriu nisciunu, mancu lu sacrestanu putìa trasìre ntru lla chèsia matre; nemmancu l'acciprete aìa bìtere li schizzi, li tisegni, le stampe, le petture. Pe tuttu lu tiempu papa Caliazzu tisse missa ntra lla cappella te la Matonna de la Luce, nna chiesiceδδa fore manu.

Lu artista scanusciutu (serài nnu pettore fintu, nnu mèsciu nquacenature?), lluggiatu alla lucanda te mèscia Cuncepita e spesatu te tuttu, de giurnu se ncaδδisçiàa cu nnu ffazza nienti e se straccàa puru - cussine decìa - cu stèsçia nzerratu ntra lla chèsia matre, e de notte se ddefrescàa e se la spassàa cu nna bona cristiana ca ìa truata a bàsciu portu te Caδδìpuli, nna fìmmena maligna e mbrugghiuna comu a iδδu. Cussine ete: paru cerca paru!

Cu lli mmùrmuri te la gente, cu lli nzummieδδi te li tafaneδδari, cu lla pressa te l'acciprete, an fine te nn'annu lu artista nnunziàu la fine de li lavori e de la fatìa soa.

- Arciprèite, - disse lu pettore fàusu a papa Caliazzu, zzeccàndulu suttarazzu - le petture e li quatri suntu pronti, stanu belli spicciati; m'àggiu pròpriu mmurtalatu: uardu le stampe e ièu stessu me le prèsçiu; usservu mègghiu li tisegni e cchiù' mutu me nde uantu, percé suntu sicuru ca le petture su' benute nnu capulavoru.

- Brau, me nde prèsçiu.

- Nu dicu ca suntu mègghiu te Micalàngelu, te Raffaellu, te Caravàggiu o te Tezianu, no, ièu nu dicu quistu, nussuntu superbiusu, ma picchi nde manca - e fice cussine cu lla manu pulita pulita, ianca ianca.

- Brau, buenu, suntu tantu cuntentu puru ièu - disse l'acciprete suspirandu - e suntu curiosu cu bìsçiu prestu quantu t'à' mmurtalatu. Quandu le pozzu ìtere le petture?

- Moi stessu - respuse prontu lu pettore fàusu - Ma però, arciprèite, te àggiu vvertìre te nnu fattu particulare, straurdinàriu, meravigliosu, quasi meraculusu… (papa Caliazzu lu uardàu suttauècchiu, suspettusu): pòtenu mmirare le petture, le stampe, li tisegni su-la-men-te li uèmmeni veraci, le donne genuine, nzomma quiδδi ci suntu figghi de mamma giusta e de sire veru, pòtenu mmirare le petture su-la-men-te li fili lesçìtimi; l'àutri, li figghi spuri, li figghiastri te bona mamma, no!, nu lli ìtenu, nu sse lu mmèretanu cu lli ìtenu!

Papa Caliazzu cu nnu ccertu scuncertu a ncuerpu trasìu ntra lla chèsia matre. E lu artista ni sçìa musciandu e spiecandu:

- Uarda, arciprèite, uarda su stu parite li santi Arcàngeli Micheli, Rabbieli e Rrafeli: cu lle spate derlampanti nde sta' ccàccianu te lu paratisu li àngeli tratitori.

L'acciprete nnanti a ll'ecchi soi etìa sulamente nnu parite lìsciu, nquacenatu iancu comu lu latte.

-'Forsi, enendu te la luce te lu sule allu scuru te lu chiusu, ièu nu sta' distìnguu ncora nienti' - penzàu nnu picca ncusçetatu papa Caliazzu.

- Subbra a st'àuru parite, arciprèite, uarda le ànime te li tannati: cquài li curnuti ssemmurgiati ntra ll'òliu bullente, δδai le puttane nute rranfate e squartate cu lli arpiuni de li tiàuli; uarda, uarda le ànime te li latri, mpise alli ncini de li pampauδδi. Peccatu ca li figghi te lu Spiretusantu nu pòtenu mmirare sti rrepinti.

Papa Caliazzu se freculàa l'ecchi e nu betìa nuδδa mmàggine, nuδδa fecura. Llora pigghiàu e ni spinchiulisçiàu nnu suspettu: "Dici ca nu suntu fìgghiu de…". E cu nu sia lu artista sçìa ppenzàa ca putìa èssere fìgghiu de bona mamma, ni scappàu tittu:

- Belle ste petture, ddaveru belle!

Allu pintore fàusu ni trasìu l'ànima a mpiettu e secutàu:

- E la cùbbula, arciprèite, l'à' uardata la cùbbula? Lu Patreternu, lu Spiretusantu, Gèsucristu, la Érgine Marìa, li Santi, li angelieδδi sçiuculani…, lu celu tuttu stiδδatu…

- Belli, ddaveru belli, me sta' ppròpiu piàcenu; nnu Paraisu pròpriu bellu. Però, maestru, a cquài a mancina, Atamu et Eva nuti, secundu mie, nu ll'ìi buti petturare girati te facce a primu pianu - lu rimpruveràu l'acciprete, tantu cu fazza divedere ca iδδu era fìgghiu de mamma vera e le petture le etìa.

- Mena, arciprèite! - disse lu pettore dànduni cu ll'ùetu ntra lli acanti - li quatri cchiùi mmirati suntu quiδδi cu lle ficure culinute: statte tranquillu ca cussine le caruse e li carusi ènenu cchiùi vulentieri alla chèsia.

Poi, rriatu lu quantu e comu e fattu lu paru e sparu, l'acciprete teràu nnu picchi sutta a llu prezzu, pacàu e lu pettore se nde partìu felice e cuntente. Se po' dire ca quiδδa foi l'ùnica fiatta ci papa Caliazzu rrimase pigghiatu pe fessa!

Allu crai, llucescendu la tumìneca, lu furgulunaru, cu dèsçia la diana a lli Lucugnanesi, menàu ttre carcasse all'ària e lu Roccu sacrestanu scampanisçiàu all'àutu, segnum era ca s'ìanu nnaucurare le petture de ntra lla chèsia matre.

Quandu la chèsia se enchìu de gente ca se spengìa curiosa e lliecra, prima cu fazza catìre li chesçiuni e li sipari, lu pàricu avvertìu le pecureδδe soi:

- Ste petture suntu belle quantu quiδδe te le chèsie te Roma; però suntu particulari e purtentose, su' fatte cu tinte e cu culuri specialìssimi: le ficure le pòtenu mmerare su-la-men-te li nati lesçìtimi; li fili spuri… nienti, nzomma li bastardi nu sse mmèretanu cu lle ìsçianu.

Li Lucugnanesi giràanu l'ecchi de cquài e de δδai e strengìanu li musi, e l'acciprete secutàa:

- Uardati allu celu te la cùbbula, nci suntu petturate le mmàggini de la Santa Trinitate e le scene te lu Paraisu…

Li presienti žara l'ecchi all'ària e bìddera lu iancu te la quacina; ma, cu nnu sse penza lu pàricu ca èranu figghi de bone mamme, tutti fìcera segnu de sine cu lla capu e dìssera "Ooo!" cu lla ucca, e basta.

- Uardati ncora st'àutre scene spamentuse te lu Nfiernu: le ampe te fuecu, li tiàuli cu lle corne, le ànime tannate…

- Ma…, però… E, Santa Lucìa…! Tici ca…? - se sentìa cquài e δδai…, e basta.

Papa Caliazzu, te su llu pùrpetu, se ccorse ca lu pòpulu te Lucugnanu se nde stìa susu a lle spine, ncrètulu, maraegghiatu e scuncertatu, e ncignàu a dummandare:

- Tie, mèsciu Coccu, lu iti lu Spiretusantu?

- No, nu llu sta' bìsçiu pròpiu filu, forsi percé ete… puru spìretu.

- E ttie, patrunu Làzzaru, le sta' mmirci le Sante vergini e martiri petturate?

- No, acciprete, nu lle sta' bìsçiu, forsi percé stanu scuse ntra lli veli ianchi.

- E a δδai, Eva culinuta nu lla sta' rreuardi?

- Nu sta' bìsçiu nu lla fessa de Eva e nu llu mìnchia de Atamu, pe dire la erdate - respuse lu patrunu Làzzaru.

- Nisciunu de ui màsculi, nisciuna de ui fìmmene sta' bite petture? - ddummandàu l'acciprete te su llu pùrpetu.

- None, sta' betimu tuttu iancu, su-la-men-te ntònecu nquacenatu.

- Pròpriu ceδδi de ui randi, pròpriu nisciunu de ui uagnuni sta' bite petture rrepinte?

- None, nu sta' betìmu nienti de nienti - respùsera a ppara uce tutti li presienti.

- Fuecu nèsciu! - retàu papa Caliazzu menànduse le manu a ncapu - Frati mei, soru mei, allora nui Lucugnanesi simu tutti figghi te puttana!




Home Page Inizio della pubblicazione
Li cunti te Papa Caliazzu
Racconto precedente: Racconto 25 Racconto successivo:
La penetènzia Li lesçìtimi ìtenu le petture Presçiàtiu stu tenanti!